Dor de spontan
Ma trezesc privind in urma, nu cu mult, doar o leaca, sa fie juma de deceniu. Privesc pozele care atunci au imortalizat momente deosebite de bucurie sau de tristete si realizez ce simplu mi se parea totul. Cu toate ca probabilitatea sa-mi fi pus si atunci intrebari asemanatoare este foarte mare.
Doar prezentul initiaza aceasta stare de reflectie si analiza a trecutului sau cel putin asa este in cazul meu, dar cu siguranta stiu ca acuma cand ma trezesc dimineata ma incearca niste ganduri noi care pe atunci nu erau prezente in mintea mea. Este ciudat cum cotidianul de alta data este astazi doar o amintire, as putea chiar spune, fara sa par grandomana, ca ma caracterizeaza o maturitate precoce pe care in copilarie o tanjeam cu totii, unii fizica altii psihica. Paradoxal cand esti mic iti doresti sa fii mare dar cand ai ajuns in acel punct in care esti mare mare, parca atractia acelei dorinte a pierit deja , copilaria devenind astfel perioada vietii care ne lipseste cel mai mult.
Am incercat nu demult sa joc iarasi jocurile care la 8-9-10 ani faceau parte din ritualul meu zilnic, sarit coarda, jucat sotronul etc etc si sincer, faptul ca fizicul meu dadea rapid semne de epuizare a fost, nu neaparat un mare soc, dar o oaresicare revelatie. Poate ca suna stupid, dar mie mi-a activat un pic sinapsele si cu ocazia aceea am inceput sa recitesc niste pagini din cartea vietii mele care deja se prafuisera. Am incercat sa trec cat de repede am putut peste randurile...in unele cazuri capitolele neplacute... chiar daca acestea sareau in evidenta prin fontul lor ingrosat si colorat strident. Am bifat, subliniat si incercuit fragmentele bucuriei si am incercat sa sterg paragrafele manjite de lacrimi.
Astazi totul este altfel. Visele cu ponei, printese, masinute si tot felul de aratari au fost inlocuite cu vise legate de copiatoare, telefoane si alte lucruri constante in jobul meu de corporatista. Jobul mult dorit de veterinar, actrita sau cantareata, sau cine stie ce alte lucruri mai cutreierau capsorul meu rotund pe atunci, a fost suplinit cu prezenta pisicii mele, cantatul in baie si mici porniri de autoironie. Da clar sunt o niscaiva alinare insa una umbrita de un gust amar de melancolie si dezamagire. caci o data cu cresterea in varsta cresc temerile, angoasele si scad curajul si invicibilitatea. Eu as fi preferat sa ramana mici unele si sa creasca altele, dar in fond nu le poti avea pe toate.
Apoi cand ajungi la adolescenta te regasesti intr-o faza transcedentala si esti doar cu un picior sau in unele cazuri o glezna mai mare decat atunci cand mergeai in patru labe chiar daca impresiile sunt altele. Cerul era limita, restul era superfluu.
Ar fi inutil sa exemplific acuma, deoarece exemplele sunt cu miile si pur si simplu ca ma gandesc sa le rasfoiesc ma propulseaza pe soseaua nostalgiei unde clar depasesc limita legala de viteza. Dar sa nu credeti ca bucuriile acuma nu sunt prezente doar ca era mai simplu sa le provoci si sa le apreciezi ieri decat azi.
