Ce-ţi e şi cu legislaţia asta...

Dacă ai fi pus in situaţia de a condamna un copil de 11 ani la închisoare...ai face-o? Din punctul meu de vedere ar fi o decizie prea grea, chiar imposibil de luat. Dar in ce parte incepe să se încline balanţa oarbă a justiţiei, când acest copil de 11 ani in inocenţa lui, ucide un alt copil...de 3 ani. Se poate considera că acest copil are destulă raţiune încât să facă diferenţa între bine şi rău?
În România orice copil sub 14 ani poate să comită orice tip de infracţiune de la furt, tâlhărie, agresare fizică...ce vreţi voi...până la ucidere, fără să fie judecat penal.
Acuma e greu să îţi dai seama cât discernământ poate să existe in mintea acelui copil în clipa in care decide sâ curme viaţa altuia.
Ştiriştii de la tembelizor îi numesc criminali, şi da sunt criminali, dar nu mai criminali sunt oamenii care au permis să se ajungă acolo? Acele fiinţe...că de multe ori mi-e greu să le zic altfel...din cauza cărora violenţa, sărăcia, suferinţa au înlocuit păpuşile, maşinuţele şi visele atât de simple dar totuşi atât de minunate, din minţiile bogate ale acestor pui de animal raţional cum le place să-şi spună, aceşti "fii şi fiice a lui Adam..."

"Dacă un singur copil ar fi ucis iar strigătul lui ar străbate tot universul, inseamnă că nu există D-zeu" F.M Dostoievski

Blonda şi potopul :)

Era o seară ploioasă de octombrie...mmm ba nu era o zi frumoasa de aprilie, sau măcar aşa incepuse, meteorologic vorbind, când blonda noastră se hotăreşte să inceapă rutina ei zilnică şi să plece pe plantaţie. Aşa că, trezirea de dimineaţă, spălirăn: pe ochi, dantură si alte parţi ale anatomiei sale, îmbrăcarea in hainele de semi-office (cămăşuţă, balerini de pănză fără şosete, blugişori şi geaca alias foaie de ceapă), că altfel nu se poate şi tzup tzup, fuga repejor să ajungem
la timp, să nu se usuce bumbacu'.

Drumul ca deobicei, foarte anevoios, aglomerat de locatarii cartierului dormitor, cu flora şi
fauna lui colorată, care se ingrămădesc şi ei de altfel să ajungă fiecare la parcela lui, provocau neintenţionat, stări de nervozitate acută care aveau să fie intensificate incetul cu incetul pe parcursul zilei. Ferice de mine totuşi că aveam cutiuţa mea muzicală la care ascultam
incontinuu şi la maxim, diverse răgete şi grohuri, ca să fiu sigură că nu-mi perturbă nimeni
micul univers, cu toate că ei incercau...cu privirile lor acide...dar de altfel neinteresate. Eh...Ce să le faci...Să-i impuşti? Neeaahh...E ilegal, vă spun eu m-am interesat...

Acuma ce s-a întâmplat propriu zis pe plantaţie nu intră neapărat in categoria subiectelor de dezbatere, dar un lucru e cert după terminarea programului aveau să se întâmple lucruri măiestre...

În jurul orei 14.00 când am ieşit şi eu ca toată oama cu colegii de breaslă să ne tragem sufletul la o pipă, ne-am lovit pe balcon, de nişte temperaturi ridicate de insulă tropicală şi pentru câteva minute ne-a fugit gândul la nişte terase, la umbrele mari cu sigle de bere, la mici si la berea propriu zisă în forma ei cea mai agreata de toţi, rece şi la halbă. Peste câteva ore, la puţin timp inainte să sune sirena în uzină, ce să vezi? Climatul tropical avea să se schimbe...Părea să ploaie...Cam aşa dădea de înţeles cerul care se-negrise. Ohhh, ahhh...Se iscase panică în rândul piţipoancelor:"Ce ne facem, o să ne ploaie, o să curgă rimelu...The agony" Eu, în starea mea leguminoasă ce să gândesc:"eh, un pic de ploaie, n-are să-mi strice mie programul de dupa muncă" aşa că am abordat o colegă să mergem împreună, ea spre casa ei şi eu spre poştă să ridic un colet. Generozitatea altei colege a indemnat-o să ne ofere o umbrelă, pe care am acceptat-o dat fiind faptul că nu eram tocmai îmbrăcată în neopren, apoi însă colega şi mai generoasă, s-a oferit să ne ducă cu maşina.

Uraaaa...!!!Mergem noi ce mergem cu 2-3 km la oră in coloana de maşini, râdem, chicotim şi ne apropriem cu viteza melcului sedat de momentul când avea să cobor...La o sută de metri distanţă de semafor, văleu maică, a început...POTOPUL, uragan, tsunami, ciclon un 3 în 1 al
catastrofelor naturale, cel puţin aşa mi se părea mie, că deh...Când nu ai depăşit pragul de 50 de kile, nu e bine să pleci din casă fără o ancoră sau măcar pietre-n buzunar. Aşa că, precum un cap galben curajos m-am înarmat cu umbrela fragilă care mi se oferise şi: "SPRE POŞTĂ!!!"

Cobor, privesc în urmă spre maşina cu căldură şi zambesc sarcastic spre colegele mele care îmi făceau cu mâna, amuzate teribil de faptul ca dupa primele doua rafale de ploaie şi vânt
umbrela prinsese deja o formă abstractă.
Stânga, dreapta, sus, jos, vâj vâj, ploaie, tunete, fulgere, frig...Dupa prima stradă eram deja desculţă, ce-mi era cu balerini ce-mi era fără. Astfel înaintând anevoios cu gândul la coletul
meu, cu umbrela mea strâmbă pe post de scut şi cu pantalonii care se decolorau din mers, am dat să mai traversez o intersecţie burduşită de maşini, când...Din nou, vâj vâj o rafală de vânt şi brava soldaţică se lipeşte cu umbrelă cu tot de parbrizul unui microbuz care aştepta cuminte să înainteze. Şoferul, care se vroia un veritabil Noe în căutare de femele pentru primatele masculine din dreapta lui, ce se gândeşte, să facă o glumă de autobază şi incepe să claxoneze, că dehh...Acuma daca nu văd nimic în faţa mea nici să nu aud..."Vai tu, butelie de testosteron, trimite-ţi şi ultimul neuron la parter că deja se plictiseşte!", aş fi strigat dar de teamă să nu mor înecată în picioare şi ca să se afle şi deznodământul celor 200-300 de metri de survivor...În timp ce mă scăldam intr-o baltă adâncă cu umbrela agăţată de un copac, am avut o sclipire de raţiune şi am incercat să prind viteză spre prima staţie de tramvai, unde spre marea mea mirare
l-am şi prins...Udă leoarcă, cu balerinii într-o mână şi umbrela deşălată în cealaltă...

Acuma ce putem invăţa din această poveste: "Niciodată să nu ai incredere în cineva care prezintă vremea îmbrăcat in frac cu adidaşi şi are nume de verdeaţă"

Să mă introduc

Şi iacată, că-şi făcu grinciuleţul blog, şi se hotărî să folosească si diacritice, că aşa-i frumos şi doar suntem români.
Aşa că...precum şi in alte domenii sunt incă novice, am indrăznit totuşi, să mă vântur în lumea creativă şi inspirată a bloggerilor.


Blogul in sine mai trebuie cosmetizat ca să stârnească curiozitatea viitorilor vizitatori, dar deocamdată, toate la timpul lor.
Astfel, in timp ce scriu şi privesc in monitorul acesta, care incet incet imi provoacă dureri de cap, îmi dau seama, că toate cuvinţelele şi gândurile şi nervii şi stresul şi bucuriile şi etc-urile de care ma lovesc in fiecare zi ar avea şi ele loc pe aici, că şi aşa stau prea inghesuite in tărtăcuţa mea blondă.
Multe nimicuri care vă pot face ori să zâmbiţi, să reflectaţi, sau să râdeţi isteric de oareşicare inepţii pe care aţi putea să le descoperiţi.